Veverița este unul dintre cele mai simpatice și agile animale sălbatice, fiind prezentă în pădurile și parcurile din România.

Cunoscută pentru coada sa stufoasă și obiceiul de a-și depozita hrana pentru iarnă, veverița este un mamifer mic care impresionează prin adaptabilitate, comportament inteligent și rolul său important în ecosistem.

În România, specia predominantă este veverița roșcată (Sciurus vulgaris), dar există și alte specii în diferite părți ale lumii.

  • Caracteristicile fizice ale veveriței

Veverița are un corp mic și subțire, cu o lungime de 20-25 cm și o greutate de aproximativ 200-400 de grame. Una dintre cele mai distinctive trăsături ale veveriței este coada sa lungă și stufoasă, care măsoară aproximativ aceeași lungime ca și corpul.

Aceasta are mai multe funcții, de la menținerea echilibrului atunci când sare din copac în copac, până la protecția împotriva frigului, servind drept „pătură” în timpul somnului.

Blana veveriței poate varia în funcție de anotimp și habitat. În general, veverițele din România au o blană roșcată sau brun-roșcată pe spate și albă pe burtă. În timpul iernii, blana devine mai deasă și mai deschisă la culoare pentru a le ajuta să se adapteze la temperaturile scăzute.

  • Habitatul și distribuția veveriței

Veverița roșcată trăiește în principal în păduri de foioase și conifere, dar poate fi întâlnită și în parcurile urbane, acolo unde găsește hrană și locuri sigure pentru cuiburi. Este răspândită în toată Europa, inclusiv în România, și este adaptabilă la diverse condiții climatice și geografice.

Cuiburile veveriței sunt construite cu mare grijă în copaci, de obicei în scorburi sau pe ramuri. Acestea sunt alcătuite din crenguțe, frunze și mușchi, fiind bine izolate pentru a proteja animalul de intemperii.

  • Alimentația și comportamentul veveriței

Veverița este un animal omnivor, cu o dietă diversificată. Se hrănește în principal cu semințe, alune, nuci, fructe, ciuperci și muguri, dar consumă ocazional și insecte sau ouă de păsări. O trăsătură bine cunoscută a veveriței este obiceiul de a strânge hrană pentru iarnă, pe care o depozitează în pământ sau în scorburile copacilor. Uneori, veverița uită unde a ascuns alimentele, contribuind astfel la regenerarea pădurilor, prin răspândirea semințelor.

Comportamentul veveriței este activ, energic și jucăuș. Este un animal diurn, fiind cel mai activ dimineața și după-amiaza. Veverița este, de asemenea, extrem de agilă, sărind cu ușurință dintr-un copac în altul, folosindu-și ghearele puternice pentru a se agăța de ramuri.

  • Reproducerea și îngrijirea puilor

Sezonul de reproducere al veveriței are loc de obicei primăvara și vara. Femela naște 3-7 pui după o gestație de aproximativ 6 săptămâni. Puii se nasc orbi și fără blană, fiind complet dependenți de mamă în primele 6-8 săptămâni de viață. Mama îi îngrijește cu mare atenție, asigurându-le hrană și protecție până când devin suficient de independenți.

  • Prădători și amenințări

Printre prădătorii naturali ai veveriței se numără păsările de pradă, vulpile și jderii. Cu toate acestea, cea mai mare amenințare pentru veveriță este activitatea umană. Defrișările, poluarea și pierderea habitatului afectează populațiile de veverițe, în special în zonele în care pădurile sunt fragmentate.

În plus, în unele regiuni, veverița roșcată este amenințată de competiția cu specia invazivă a veveriței cenușii (Sciurus carolinensis), care a fost introdusă în Europa și care tinde să preia habitatul și resursele speciei native.

  • Importanța veveriței în ecosistem

Veverița joacă un rol important în ecosistem prin răspândirea semințelor și contribuția la regenerarea pădurilor. Activitatea sa de „ascunzătoare” de hrană are un impact benefic asupra diversității vegetale din păduri, iar prezența sa indică un habitat sănătos.

Veverița este un exemplu perfect de adaptabilitate și energie în natură. Prin comportamentul său fascinant și rolul său ecologic, acest mic mamifer rămâne o prezență esențială și îndrăgită în peisajul natural al României. Protejarea habitatului său este vitală pentru conservarea biodiversității și pentru menținerea echilibrului ecologic.