Dintre toti factorii care influenteaza educatia copilului de la nastere pana la maturitate, familia si scoala joaca un rol central. Cu toate acestea, odata cu rasturnarile profunde care afecteaza atat familia, cat si scoala traditionala, exista o confuzie crescanda cu privire la responsabilitatile fiecaruia. Ambele nu au adesea repere, mai ales atunci cand se confrunta cu provocari precum modele alternative oferite de mass-media sau fenomene societale complexe, cum ar fi excluziunea sociala, marginalizarea sau violenta.
Parintii sunt primii si cei mai importanti educatori ai copilului, nu numai pentru ca este un rol pe care si-l asuma de la nastere, dar mai ales pentru ca responsabilitatea pentru educatia tinerilor revine asupra lor. Ei sunt cei care trebuie sa puna bazele intelectuale si emotionale ale vietii sale in societate si sa dezvolte atitudini si valori adecvate.
Rolul lor este decisiv, deoarece viitorul copiilor este puternic conditionat de primii lor ani de viata. Pentru ca scoala sa-si joace rolul, parintii au inca obligatia legala de a asigura prezenta si participarea activa a copilului. Astfel, parintii trebuie sa-si educe copiii, in timp ce statul trebuie sa-i instruiasca in buni profesionisti si cetateni.
Schimbarile profunde din societatea moderna au afectat foarte mult structura familiala traditionala in ultimele decenii si perturba si sistemul de invatamant. Este sigur ca in prezent nici familia si nici scoala nu sunt, de la sine, capabile sa transmita tinerilor toate cunostintele, abilitatile si valorile de care au nevoie pentru a se integra cu succes in societate.
In plus, parintii si scoala trebuie sa se confrunte cu situatii din ce in ce mai complexe pentru care nici unul, nici celalalt nu par suficient de pregatiti.
Pe de alta parte, cresterea rapida a volumului de cunostinte, precum si schimbarile in natura competentelor necesare in viata profesionala, reprezinta provocari fara precedent pentru sistemul educational.
In consecinta, exista o confuzie crescanda cu privire la rolurile respective pe care parintii si profesorii ar trebui sa le joace. Ei tind sa se invinovateasca reciproc pentru ca nu fac ceea ce este necesar pentru educarea copiilor.
Prin urmare, este important sa se ajunga la o definitie mai clara a responsabilitatilor respective ale parintilor si profesorilor. Cu toate acestea, intr-o realitate complexa, unde influentele familiei, scolii si societatii se intrepatrund, ar fi imposibil si inutil sa se incerce intocmirea unei liste rigide a responsabilitatilor fiecaruia. Dialogul sporit si stabilirea unui parteneriat adevarat este cea mai buna cale de urmat.
